Si NLP este mai mult decat atat.

NLP atrage dupa sine si descoperiri anterioare, cum ar fi reflexele conitionate, studiate in 1904 de Ivan Pavlov. In NLP acest lucru se numeste ancorare. Se poate spune ca NLP ia constructe teoretice dezvoltate de altii si le face disponibile mie si tie in scopul de a ne imbunatati viata si starea.

NLP isi are originile in terapie si acum se aplica in toate ariile de interes umane, de la educatie la sport, de la sanatate la afaceri, etc.

Haideti sa ne uitam la termenul de Programare Neuro Lingvistica.

Neuro se refera la creier si neurologie, la cum ne reprezentam informatiile. De exemplu, iti poti folosi ochii pentru a vedea ceva. Alte cai de a experimenta lumea sunt auzul, kinestezicul (simtul tactil si trairi emotionale), gustul si mirosul.

Lingvistic se refera la limbajul – imagini, sunete, trairi, gusturi, mirosuri si cuvinte- pe care il folosim in amintirea unei experiente particulare (sau in a prevedea o experienta viitoare). De exemplu, ai luat micul dejun azi dimineata? Cand iti amintesti aceasta experienta, poti vedea o imagine mentala? Poti auzi anumite sunete (poate radioul din bucatarie) sau poti simti gustul si mirosul mancarii? Si in plus, cum te simteai? Fericit, obosit, entuziasmat?

In cazul unei experiente viitoare, te vezi pe tine reusind, fiind plin de succes? Sau te vezi esuand?

Imaginile, sunetele, emotiile, gusturile, mirosurile si cuvintele prin care descrii experienta viitoare, au o foarte mare legatura cu ceea ce urmeaza sa se intample! Tu iti creezi realitatea!

Programare se refera la obiceiurile, patternurile, programele si strategiile tale. Daca e o zi de lucru, urmezi anumite patternuri pentru a te pregati sa ajungi la munca? Poate iti place sa mai stai intins 5 minute dupa ce suna ceasul desteptator. Dusul il faci inainte sau dupa micul dejun? Cu siguranta, daca acorzi putina atentie la ceea ce faci, vei observa ca ai astfel de patternuri, obiceiuri, programe, strategii pentru tot ceea ce faci. Unele dintre aceste patternuri te ajuta, dar altele nu – astfel apar rezultate nedorite. Poti fi constient de aceste patternuri sau le poti constientiza doar cand cineva ti le scoate in evidenta, sau exista patternuri de care nu esti sau nu vei fi constient niciodata. Oricum ar fi, aceste patternuri influenteaza felul in care ai grija de tine, felul in care comunici cu altii, etc.

Moavia (sau Mu’awiya), un alt văr al lui Mohamed, se opune alegerii lui Ali şi cere ca moartea lui Othman să fie răzbunată. Ali şi Moavia făceau parte din familia
Omeyazilor, care urma să fie prima dinastie a islamului, după moartea lui Ali.
Cei doi s-au înfruntat în bătălia de la Siffin, în 657, care nu este câştigată în mod decisiv de nimeni.

O facţiune din adepţii lui Ali, în număr de 12.000, nu au acceptat ideea că oamenii au liber arbitru, considerând că numai Dumnezeu putea să judece. Aşa că au proclamat “la hukma illa li-llah” (judecata aparţine numai lui Dumnezeu) şi s-au retras de pe câmpul de bătălie. Sprijiniţi de oameni din Basra şi din Kufa, şi-au ales propriul lor calif sau lider spiritual şi s-au stabilit în centrul Irakului. Ei au devenit cunoscuţi sub numele de “cei care se retrag” (în arabă, charigiţi, de la cuvântul “kharaja”, care însemană retragere).

În drumul lor, i-au ucis pe musulmanii care nu au fost de acord cu felul în care gândeau. Armata lui Ali i-a atacat pe rebeli în iulie, le-a omorât conducătorul şi mai că i-a decimat. Evenimentul
a marcat începutul unei mişcări care va agita lumea islamică multe secole.

Lumea musulmană se scindează. Războiul dintre Moavia şi Ali

De la moartea profetului în 623, comunitatea islamică s-a confruntat cu o problemă
ce a devenit imposibilă de rezolvat: cine urma să îi conducă? Mohamed însuşi întemeiase o religie care punea bazele unei noi comunităţi şi unui nou stat. Când a plecat de la Mecca la Medina în 622, a devenit atât lider religios, cât şi lider politic, creând o poziţie care trebuia ocupată. Nimeni nu putea să fie noul profet, dar musulmanii aveau nevoie de un comandant care să-i conducă în rugăciune, războaie şi politică. Nu exista ideea de a despărţi puterea religioasă de cea a conducerii statului. Primii conducători care i-au urmat lui Mahomed după moarte au fost doi dintre apropiaţii lui: Abu -Bekr şi Omar, iar cel de-al treilea, Othman, a fost ales de un consiliu, însă făcea parte din vechea facţiune de la Mecca, care i se opusese profetului la început şi se convertise la islam destul de târziu.

Războiul civil care a izbucnit între Moavia şi Ali avea la bază un conflict ireconciliabil- conducerea: ar trebuie să fie o familie puternică şi influentă sau ar trebui să fie rudele profetului şi urmaşii săi? Adepţii lui Moavia s-au numit sunniţi (cei care ascultă litera Coranului, sunna, propovăduită de Profet), iar cei ai lui Ali , şiiţi (de la shi’at Ali, partidul lui Ali). Mult timp după ce cei doi s-au stins, disputa a continut şi a determinat o segregare pentru totdeauna. Charigiţii îşi au rolul lor.

Doctrina rebelilor atrage credincioşi

După ce Ali a fost asasinat, charigiţii care au scăpat au început să se organizeze, alegându-şi conducători care preluau titlul califului “amir al-mu’minin”, adică Comandantul Credincioşilor. Doctrina lor radicală a atras un număr mare de oameni, mai ales în Irak. Erau egalitari care îi tolerau pe non-musulmani şi care priveau cu ochi buni convertirea, pe care arabii puri nu o acceptau decât într-o anumită măsură. Islamul îşi are originile într-un climat arab, însă, treptat, şi alte populaţii s-au convertit: sirienii, egiptenii şi perşii. Arabii i-au acceptat pe noii convertiţi ca pe “clienţi”, adică plătitori de taxe, ocupând poziţii inferioare în societate şi având drepturi limitate.

Charigiţii credeau în egalitatea tuturor credincioşilor, susţinând că orice musulman care urma litera Coranului, indiferent de originile sociale, poate să fie conducător al comunităţii. Orice lider care devia de la adevărata credinţă şi tolera corupţia sau tirania, trebuia înlăturat. Aceste precepte erau împotriva normelor împământenite, care susţineau că, oricât de rău ar fi fost un conducător, trebuia ascultat. Doar dacă ordona ca legea sfântă să fie încălcată, credincioşii aveau voie să îl răstoarne.

Charigiţii au respins orice principiu al eredităţii sau supremaţiei bazat pe etnie, trib sau origine familială. Ei refuzau, în egală măsură, pretenţiile Qurasyshilor (tribul din care provenea Mohamed ) şi Omeyazilor. Viziunea lor, care reflecta un sistem tribal bazat pe consens, era cea mai democratică a vremii, într-o comunitate musulmană. Drept urmare, charigiţii au devenit o atracţie pentru cei care se opuneau oricăror forme de autoritate. I-au atras pe tineri, pe convertiţi şi pe foştii sclavi.

Charigiţii încadrau ideea de “musulman” în nişte canoane stricte. Credinciosul trebuia să se ghideze după zicala “comandă binele şi interzice răul”, să fie un puritan, să nu facă compromisuri şi să urmeze toate practicile stabilite de Coran. Oricine devia de la această idee, era un apostat şi trebuia pedepsit. Extremiştii din grupare erau pregătiţi ca să-şi sacrifice vieţile pentru credinţă, adică să omoare orice musulman pe care îl considerau eretic sau păcătos, chiar împreună cu femeile şi copiii lor. Ei i-au recunoscut drept califi doar pe primii doi după moartea Profetului şi şi-au proclamat proprii
conducători drept adevăraţii lideri ai întregii comunităţi islamice. Prin această acţiune, ei acuzau pe orice ar fi îndrăznit să aibă pretenţii la conducere că ar fi un lider nelegitim.

Moavia se luptă cu charigiţii

Opoziţia manifestată împotriva lui Ali a continuat şi în timpul lui Moavia (660-680). Ei au organizat revolte în Basra şi Kufa; 16 astfel de răscoale s-au înregistrat în timpul domniei lui. Charigiţii formau bande care foloseau tactici de gherilă, atacau brusc şi apoi se retrăgeau în mlaştinile de pe lângă Basra sau pe dealurile de la est de Tigris. Guvernatorii lui Moavia din Irak reacţionau dur, omorând sute şi alungându-i din Kufa. Ca urmare, mulţi charijiţi au decis să-şi ascundă credinţa şi au format grupări secrete.

Când succesorul lui Moavia, fiul său Yazid, a murit subit la trei ani după ce urcase pe tron, ţara urma să fie condusă de un fiu al lui Yazid, care a rezistat doar câteva săptămâni. A început din nou lupta pentru putere. Abd Allah ibn Zubayr a fost ales calif în Arabia, dar a trebuit să se confrunte cu omeyazii în Siria , conduşi de califul Abd al-Malik (685-700).

Scindarea: Azraq versus Najda

Rebelii au profitat de cei zece ani de războaie civile ca să organizeze adevărate revoluţii. Centrele principale erau în Arabia, Irak şi nordul Mesopotamiei. În 683, doi dintre liderii mişcării, Nafi ibn al-Azraq şi Najda ibn Amir au plecat la Mecca, ca să se alăture lui ibn Zubar, când omeyazii înconjuraseră oraşul. Când şi-au dat seama că Ibn Zubayr nu le împărtăşea punctul de vedere, s-au întors la Basra, unde aveau să se despartă şi ei, întemeind grupări noi.

În 684, un grup de charigiţi au părăsit Mecca, să se stabilească în nordul Arabiei centrale. Najda ibn Amir li s-a alăturat şi a devenit calif. Ei stăpâneau Bahrainul, Yemenul şi Hadramawt. Noul calif numea guvernatori şi strângea taxe, iar acest lucru a devenit repede un rival serios pentru Ibn Zubayr, al cărui control asupra Arabiei slăbise destul de mult. La pelerinajul de la Mecca din 687 erau nu mai puţin de 4 potenţiali conducători ai societăţii islamice: Ibn Zubayr, Abn al-Malik, din partea omeyazilor, ibn al-Hanifiyya, unul din fiii lui Ali şi Najda ibn Amir. Charijiţii cereau autoritatea, deşi aveau doi califi rivali.

Până la pelerinaj, Najda îl trimisese pe unul dintre adepţii lui, ‘Atiyya ibn al-Aswad, să cucerească Omanul. Deşi cuceritor, el s-a certat cu Najda şi şi-a stabilit baza în estul Irakului, zonă pe care a dominat-o până la sfârşitul anilor 690.

Nici succesul lui Najda nu a fost de lungă durată. Alţi extremişti l-au răsturnat în 691 şi au ales un nou lider, care avea şi sprijinul beduinilor. Dar în anul următor charigiţii din Arabia au fost striviţi de forţe din Basra şi Kufa. Adepţii lui Najda au supravieţuit ţinându-şi ascunsă credinţa: ei nu credeau în autoritatea unui lider atotputernic. Întreaga comunitate îşi alegea conducătorul, care putea fi destituit oricând. Conducerea era pe bază de consens. Nu credeau nici în imami, pentru că fiecare îşi putea îndeplini singur ritualul religios, dacă era un bun musulman şi respecta legea Coranului. Nici un om liber nu era supusul altuia, în termenii descrişi de istoricul Patricia Crone drept “cea mai radicală afirmare a libertăţii intelectuale şi politice în secolele de formare a islamismului”. O asemenea doctrină, deşi potrivită pentru o comunitate mică şi omogenă, nu avea să conducă vreodată la formarea unui stat puternic.

Adepţii lui Azraq, cea mai radicală facţiune a charigiţilor

Între timp, Nafi ibn al-Azraq, care s-a întors de la Mecca la Basra, a organizat o revoltă în primăvara lui 684. Adepţii lui l-au asasinat pe guvernator şi au ocupat oraşul. Ei s-au proclamat drept cea mai extremă şi violentă facţiune a chajiriţilor : toţi cei care nu erau de acord cu interpretarea pe care ei o dădeau Coranului urmau să fie omorâţi.

Ei au deţinut controlul asupra Basrei până când forţele lui Ibn Zubayr i-au alungat în sudul Iranului, unde au fost învinşi şi Nafi’ibn al-Azraq a fost omorât, în ianuarie 685. Adepţii care au supravieţuit au mai descins o ultimă dată în Irak, unde au măcelărit foarte mulţi copii şi femei. Au fost din nou izgoniţi în Iran, unde conducătorul le-a fost ucis. În 688 sau 689, şi-au ales un nou calif, care avea să fie cel mai mare lider al lor: Qatari ibn al-Fujaa.

Quatari a folosit taxele pe care le colecta şi prăzile de război ca să-şi sporească forţele, pe care le conducea către Irak. Timp de 4 ani, a învins forţele locale. Însă războiul civil ajunsese la final şi Abd al-Malik (din dinastia Omeyazilor) îi conduce ape musulmani spre ţelul lor. În 694, guvernatorul lui din Irak, al-Hajjaj, a descins împotriva adepţilor lui Azraq şi a reusit să-i învingă. Deşi Quatari a câştigat câteva bătălii, el a fost forţat să se retragă din partea centrală a Iranului, în 697 , către sud, unde a rezistat încă 18 luni.

Quatari nu a fost învins de calif, ci tot de charijiţi. Conducătorul lor, Al-Hajjaj a trimis o armată siriană împotriva lui şi a fost prins şi omorât prin 698 sau 699. Asftel, adepţii lui Azraq au fost învinşi.
Charijiţii îşi atrăseseră antipatia tuturor celorlalţi musulmani, din cauza actelor teroriste.În 686, şiiţii îi descriau ca având “cea mai rea religie dintre noi toţi” şi, când trei ani mai târziu, un charijit se proclamă “la hukma illa l-illah” în timpul pelerinajului de la Mecca, este omorât pe loc de credincioşi.

Epoca sufriţilor

Ultima mare rebeliune din această perioadă datează din 695, când, în nordul Mesopotamiei, sufriţii s-au revoltat. Sufriţii erau musulmani moderaţi care, spre deosebire de adepţii lui Azraq, îi priveau pe ceilalţi musulmani care nu îi urmau ca fiind doar prost ghidaţi. Revolta lor a fost provocată de faptul că al-Hajjaj îi persecuta, întrucât el nu tolera nici o ramură a charigiţilor. După ce sufriţii au fost înfrânţi, au început sa ducă lupte de gherilă.

Conducătorul lor, Shabib ibn Yazid al-Shaybani a avut mai multe victorii în Iran, atât datorită trupelor mici şi bine organizate, cât şi ajutorului pe care l-a primit de la comunităţile creştine. Cea mai mare victorie a lui Shabib a fost în 696, când a intrat în palatul lui al-Hajjaj din Kufa, în absenţa lui, a atacat moscheea şi i-a omorât pe toţi cei care se rugau acolo. S-a retras apoi în munţi, unde a fost sprijinit de oameni, din cauza regimului opresiv al lui al-Hajjaj. Shabib reuşeşte să-i respingă atacurile guvernatorului, care se lupta şi cu ultimii adepţi ai lui Azraq. Cu întăriri siriene, guvernatorul califului Abd al-Malik reuşeşte să le forţeze retragerea către Iran, unde Shabib se îneacă într-un râu, în 697.

Munca lui Al-Hajjaj a asigurat califatului aproape o jumătate de secol de relativă linişte din partea charigiţilor. Când puterea Omeyazilor a început să se clatine pe la jumătatea secolului VIII, au existat câteva revolte, dintre care două conduse de charigiţi care au avut un oarecare succes în Mesopotamia şi Arabia. În amândouă cazurile, elementul religios a fost un factor determinant în izbucnirea revoltelor. Sufriţii şi ibadiţii sunt cei care au condus răscoalele. Sufriţii se refugiaseră în Mesopotamia, după ultima înfrângerere. Ibadiţii credeau în convieţuirea paşnică cu alţi musulmani, printre care trăiau, propovăduindu-şi credinţa.

Marea revoltă a sufriţilor a început în 744. Sub conducerea învăţatului Dahhak ibn Quays al-Shaybani, ei s-au deplasat către Mosul (al doilea mare oraş din Irak), ca să-i atace pe arabii din Irak, sprijiniţi de adepţii din Kurdistan şi din nord. Dahhak conducea cea mai mare armată pe care o adunase vreodată. În aprilie 745, a cucerit Kufa şi şi-a numit propriul său guvernator, apoi a atacat baza militară din Wasit, al cărei guvernator i s-a alăturat.

În anul următor, Dahhak s-a reîntors la Mosul şi a a strâns o armată din locuitori. Califul Marwan al II-lea, din dinastia omeiadă (744-750), l-a învins şi l-a omorât pe conducătorul sufrit. Deşi ei nu şi-au încetat atacurile nici în secolul IX, nu au mai reprezentat o ameninţare pentru califat.

Primii ibadiţi şi visul lor

Viitorul le aparţinea ibadiţilor, care convieţuiau paşnic cu comunitatea musulmană, având relaţii de prietenie chiar şi cu al-Hajjaj. După moartea califului Abd al-Malik în 705, guvernatorul a început să-i persecute, exilându-i pe mulţi în Oman şi omorându-i. Printre ei, se afla şi învăţatul Abu Ubayda Musulmanul, care a devenit conducătorul ibadiţilor din Basra, când a fost eliberat, în 714. Nu a vrut să urmeze o politică agresivă, precum cea a adepţilor lui Azrak, a strâns bani, ca să trimită misionari care să le propovăduiască credinţa şi să răspândească ideea unei răscoale.

Visul lui era să stârnească o revoltă care să distrugă califatul omeiad şi să se formeze un stat ibadit. Antrena trupe în secret şi le trimitea să sprijine diferite revolte.

Una dintre ele a ajuns în Arabia, unde l-a ajutat pe rebelul Abd Allah ibn Yahya să pună bazele unui regim, apoi să fondeze un stat ibadit în 746. Abd Allah a reuşit să controleze, în scurt timp, întregul sud al Arabiei. A proclamat ideea că charigiţii şi ceilalţi musulmani din terioriile conduse de el vor convieţui în pace. Mulţi charigiţi din alte regiuni i s-au alăturat. A reuşit chiar să preia controlul asupra oraşelor Mecca şi Medina. Califul Marwan al II-lea a trimis o armată siriană care a restabilit controlul omaid până la sfârşitul anului 748.

Ibadiţii îşi întemeiază o dinastie

Un alt centru în care misionarismul ibadiţilor a dat roade a fost în Africa de Nord, mai ales printre berberi, care le erau ostili arabilor. După un conflict cu sufriţii, ibadiţii şi-au fondat propriul stat, cu dinastia Rustamizilor (776-909), care stăpânea teritorii din Algeria până în Tripolitania şi sudul Tunisiei.

Imamii (liderii religioşi) conduceau acest stat recunoscut pentru toleranţă- creştinii aveau poziţii politice importante şi pentru reţeaua de negustori care propovăduiau doctrina ibadiţilor în nordul Africii şi sudul Saharei. Ei şi-au ales lideri care nu erau arabi. Rustamizii le-au cedat controlul şiiţilor fatimizi, punând capăt oricărei speranţe de a stabili un regat ibadit în Magreb.

Deşi regimul lui Abd Allah în Arabia a fost răsturnat, adepţii lui au avut succese în Oman, unde, în 793, şi-au stabilit un stat independent, care a devenit punctul central al mişcării ibadite. Şi-au ales liderii aplicând un sistem electoral complex şi au respins ideea eredităţii. Deşi învinşi de abasizi în 893, ibadiţii au reuşit să-şi menţină controlul local şi şi-au redobândit independenţa când puterea califatului a început să scadă. Din Oman, ei şi-au răspândit doctrina în Africa de Est, unde mai există şi astăzi.

Înapoi în prezent

Ibadiţii din Omanul zilelor noastre, din Africa de Est şi Magreb au evoluat mult de la violenţele şi ostilitatea strămoşilor charigiţi. În loc să îi considere pe musulmanii din alte ramuri drept necredincioşi demni să moară, îi privesc ca pe nişte nerecunoscători şi se feresc de ei, adică nu leagă prietenii şi nici nu se asociază în vreun fel. Ibadiţii se roagă împreună cu alţi musulmani în moschei. Sunt priviţi ca membri paşnici ai comunităţii şi deloc înclinaţi spre fanatism.

Există diferenţe majore între ei şi ceilalţi musulmani: le condamnă memoria califilor Othman, Ali şi Moavia şi cred că nu există nici o posibilitate de izbăvire de la pedeapsa eternă în iad, dacă o meriţi. Ca şi charigiţii de la începuturi, ei folosesc un sistem democratic ca să-şi aleagă liderul, care este numit de bătrânii comunităţii, ţinând cont de moralitatea, religia şi calităţile de conducere de care dă dovadă. Imamul lor, Ahmad ibn Sid (1754-1783), i-a unit pe toţi cei din Oman sub conducerea sa, formând dinastia Bu Sa’id, care domneşte şi acum. La sfârşitul secolului XIX, triburile din interiorul ţării s-au rupt de cele de la graniţe, alegându-şi un conducător pe care l-au numit Imamul Musulmanilor. Şi-au păstrat independenţa până la sfârşitul anilor ’50, formând ultimul stat charigit pur. Sultanatul pe care Omanul l-a stabilit în Zanzibar în 1832 a devenit un alt leagăn pentru doctrina ibadită, deşi conducătorii lui nu se numeau imami.

De ce statele charigiţilor nu au rezistat

Charigiţii au o istorie la fel de lungă ca cea a islamismului. S-au reafirmat la sfârşitul secolului XVII şi s-au implicat în războaiele civile ale arabilor. S-au dezvoltat întotdeauna bine în timpul revoltelor, au atras un număr mare de adepţi şi au sfidat regulile existente. În unele cazuri, au reuşit să-şi întemeieze state, cu califi şi să colecteze taxe, cum au fost cazurile lui Najda ibn Amir în Arabia şi Quatari în est. Quatari şi Atiyya ibn al-Aswad au bătut monedă, simbol al suveranităţii, cum au făcut Dahhak în Mesopotamia şi câteva state efemere în Africa de Nord.

Dar nici unul din aceste state nu a rezistat. Atrăgeau oamenii când erau războaie civile, dar, în perioadele de linişte, extremismul lor nu era bine primit. Însuşi sistemul lor democratic submina autoritatea unui lider, în timp ce fanatismul le scinda comunitatea.

Extremiştii atrăgeau tot felul de adepţi, mai ales din rândurile arabilor non-musulmani, dar niciodată nu a aderat o întreagă comunitate, aşa că niciodată nu a reuşit să prindă rădăcini într-o regiune pentru foarte mult timp. Numai ibadiţii, care au învăţat să facă compromisuri, au reuşit să supravieţuiască până în prezent. Terorismul şi extermismul au eşuat; viitorul aparţine celor care ştiu să se adapteze şi să coopereze, spune profesorul Clive Foss.
ROMANIA LIBERA

Potrivit „EuObserver”, tocmai una din ţările baltice (chiar cele care au propus introducerea conceptului de atac cibernetic) în Strategia NATO are obiecţii.
„Apărarea cibernetică activă este un subiect foarte sensibil. Mulţi experţi au spus că pentru a avea o apărare, îţi trebuie şi un atac. Aş fi foarte surprins dacă cei 28 de membri ai NATO vor găsi un consens pentru a-l include”, a declarat pentru publicaţia electronică, un diplomat dintr-un stat baltic sub protecţia anonimatului.

Scut cibernetic comun

În centrul noii concepţii cibernetice pe care Pentagonul vrea să o impună aliaţilor stă recunoaşterea faptului că reţelele militare nu pot fi sigure dacă alte infrastructuri esenţiale, cum ar fi reţele de alimentare şi reţele financiare nu sunt protejate. SUA au propus luna trecută ca principiul de bază al NATO, „apărarea colectivă”, să fie aplicat şi reţelelor de computere, creându-se un fel de scut, după modelul celui antirachetă.

Aliaţii europeni sunt dispuşi să se protejeze împotriva atacurilor cibernetice care au paralizat site-urile guvernamentale şi ale băncilor din Estonia, în urmă cu trei ani. În schimb, relatează „EuObserver”, nu par dispuşi să îmbrăţişeze modelul american al atacurilor cibernetice preventive asupra ţărilor sau organizaţiilor ostile. Surse diplomatice au declarat pentru „Adevărul” că disensiunile în cadrul NATO se rezumă la dezbateri legate strict de detalii juridice.

Concret, aliaţii nu au ajuns la un numitor comun dacă „apărarea împotriva terorismului cibernetic” poate fi subsumată Articolului 5 din Tratatul de la Washington, care vorbeşte de acţiune de apărare comună în cazul unui atac armat asupra vreunui membru al Alianţei.

Cele 28 de membre ale NATO împărtăşesc însă, viziunea că lumea se confruntă în prezent cu alte tipuri de risc pentru securitate. Nu mai vorbim de atacuri cu arme de foc ci de atacuri cu viruşi informatici, atacuri care pot paraliza întreaga activitate a unei ţări. Noul Concept Strategic realizat în urma unei perioade de reflecţie, la care a participat şi România, înlocuieşte documentul elaborat în urmă cu zece ani, depăşit de noile tehnologii IT.

Prima armă „cyber”

Informaţiile publicate de EuObserver vin la puţin timp după ce virusul Stuxnet a infectat 30.000 de computere industriale din Iran. Viermele Stuxnet, considerat de specialişti prima armă cibernetică, este un malware creat – unii spun de SUA, alţii de Israel – cu scopul de a infecta calculatoarele care folosesc sistemul de control şi culegere de date (SCADA) folosit de platformele petroliere, centralele electrice şi facilităţile nucleare.

În cadrul Departamentului de Apărare al SUA funcţionează o structură numită „Joint Task-Force Global Network Operations” care se ocupă de combaterea terorismului cibernetic. După un atac cu viruşi asupra reţelei militare în 2008, Washingtonul a adoptat conceptul de apărare cibernetică activă.

România, ameninţată de viruşi

Terorismul cibernetic, este considerat în Strategia Naţională de Apărare elaborată de preşedinţia română, drept unul dintre principalele ameninţări la adresa securităţii ţării. Documentul, blocat în Parlament, dedică un întreg capitol dimensiunii cibernetice a securităţii, în care se arată că „atacurile informatice sunt din ce în ce mai frecvente”.

În acest sens, se arată în document, se „impune dezvoltarea accelerată a Centrului de Expertiză în Domeniul Securităţii Informatice” din cadrul Ministerului Comunicaţiilor. Scopul CERT este de „a focaliza interesul specialiştilor IT&C şi al autorităţilor asupra securităţii mediului virtual din România”.

„Criminalitatea informatică este în creştere pe plan mondial, iar România este văzută din exterior ca un factor exportator de instabilitate în domeniu”, informează site-ul CERT.

]]>